Cand am reusit si eu sa deschid ochii,nu l-am vazut decat pe el care canta la pian intr-o camera imensa si intunecata.Eu ma aflam pe un fel de canapea,cu mana dreapta pe jos.Nu a observat ca m-am trezit.
Canta atat de bine!Isi misca usor capul dupa mainile lui fragile care dansau pe clape.
Buzele-i erau rosii,foarte rosii,pielea alba si lacrimi in ochi.
O lumina mica,alba mai intra din cand in cand prin perdelele de matase.El nu se mai oprea din cantat,iar eu nu ma plictiseam sa-l admir.Imaginile de ieri,imi treceau prin cap ca un film fotografic.
Avea o camasa rosie in carouri, incheiata stramb si blugii negri suflecati.Punea atat suflet!
Deodata se incurca,izbeste mana de pian si incepe din nou si din nou pana ce o data-i iese perfect,dar la sfarsit imi aude lacrima cazand pe gresie.
Se uita la mine,ofteaza,iar se uita.Nimeni nu are curajul sa spuna nimic.
Se ridica de pe scaun,merge incet si camera mare ma face sa cred ca nu ajunge niciodata la mine.
Se apropie,eu incep sa tremur si locul ala imens parca se invartea cu mine.Ma ia usor de mana si incepe sa se joace cu decetul in podul palmei mele.
Isi da parul dupa urechi si ma saruta.
"Acum suntem numai noi doi si..si intunericul".
Cand ma atinse,prin perdelele de matase intra o luminita mica,care se opri in ochii lui.Intre noi se puse un zid mare,transparent.
El stia ce se intampla,nu spunea nimic si dadea din cap in semn de"Asta e!".
De atunci,am stiut ca esti mult prea departe ca sa te mai ajung.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu